Traseele de 38 km de la Surmont Challenge 2010 au fost super! De ce zic trasee? Pentru că datele problemei s-au modificat substanțial odată cu trecerea timpului. Să le numim T1, T2, T3, etc. Primii participanți au concurat pe T1, și aici vorbesc despre Conpet, despre Emmedue, și alți amatori, cu ani de mountain-biking în spate, care se dau cu totul altfel decât m-aș fi dat eu în cel mai bun caz.
T1 s-a transformat în T2, T2 în T3, și pe măsură ce trecea timpul, cred că m-am întâlnit cu mocirla de pe T4, cu ploaia din T5, cu coborârile de pe T6. Îmi plac enorm traseele cu ciocolată, cu niscaiva cazături și cu împachetări de parafină, deci m-am distrat din plin. M-am simțit bine până când am dat distracția pe siguranță. Pe final aș fi preferat să mă distrez în continuare, dar a trebuit să fiu prudent. Și nu îmi place să ajung în situația de a fi prudent, pentru că nu e distractiv să fii prudent, nu pentru mine.
Vreau să felicit organizatorii pentru faptul că startul a fost planificat duminică la ora 12. În acest mod, noi, participanții, cu sau fără alte obligații, avem timp să ajungem la locul de desfășurare a competiției. Nu am să generalizez, deși am vrut să o fac, însă am convingerea că unii dintre cei care au ajuns în ultimul moment la înscriere au dat dovadă de lipsă de respect și de nesimțire. Nu credeam că am să o spun, dar experiența te învață că nu se poate să mulțumești pe toată lumea. Așadar, susțin competițiile cu număr limitat de locuri.
Am fost foarte dezamăgit de lipsa tricoului. Aș fi dat cu drag niște lei în plus la înscriere ca să mă asigur că primesc tricou – pentru mine contează. Dar n-a fost să fie, nu-i nimic, am numărul de concurs. Doar că numărul nu poate fi purtat nicăieri și nici asortat la vreo costumație.
În altă ordine de idei, fiecare concurs de acest gen, are și o altă dimensiune pentru mine. Pe lângă discuțiile comune despre organizare, plusuri, minusuri, apare un alt aspect despre care nu prea se vorbește, dar există și este important.
Eu zic că oamenii care participă împreună la aceste maratoane construiesc comunități. Poate că acum, nu sunt foarte bine conturate, dar ele sunt la început de drum, și trebuie alimentate cu informații, cu scopuri și nevoi comune, cu prietenie și voie bună. Iar mountain-biking-ul ajută la crearea unor legături între oamenii care trăiesc în România. Și știți cu toții că se spune despre noi că suntem o națiune dezbinată, care nu-și cristalizează voința comună decât în momente de maximă dificultate. Sportul aduce oamenii împreună, mai ales atunci când miza nu este foarte mare, ca în cazul acestor concursuri.
Aș da drept exemplu pseudo-conflictele și lipsa de comunicare dintre maghiari și români. Sunt atât de multe mizerii pe care le învățăm la școală și care nu fac altceva decât să alimenteze o ură bazată pe false argumente. Chiar vreau să spun că am fost de multe ori plecat din țară, pentru perioade destul de lungi, și să știți că nu cu francezii ne asemănăm cel mai mult, ci cu ungurii. Și ia uite ce ne mai place să ne dăm cu bicicleta, și nouă și lor!
Așa că, hai să nu mai cântărim din ochi pachetul de start și să încercăm să fim mai puțin feline la vânătoare și mai mult oameni! Da, știu, și eu fac greșeli, și nu vreau să spun prin paragrafele de mai sus că sunt perfect, și să vă dau vouă sfaturi! Fac eforturi să sa dau dovadă de mai mult fair-play, să fiu un co-participant mai bun, mai respectuos. Sper ca data viitoare când particip la un maraton, măcar 1 din cei 5 oameni pe care i-am salutat prin Azuga, în timp ce mă deplasam către start, să îmi răspundă la salut. Da, chiar dacă nu ne cunoaștem! Doar pentru că avem ceva în comun.
M.
