Agenda velo-gastronomică avea ca prim obiectiv mobilizarea matinală a efectivelor de cicloturiști și trecerea granițelor Județului Giurgiu, încă de la prima oră a zilei de sâmbătă, 18 iunie 2011. Ofensiva avea să înceapă în forță, cu un atac pe flancuri a redutei Comana.

Debarcarea trupelor se face în localitatea Gostinari, mașinăriile de luptă sunt verificate de mecanicii responsabili și se pornește în formație către primul obiectiv secundar. Dar nu înainte de a stabili o zonă de repliere și de a trece în revistă planul B, în cazul în care am fi fost luați prin surprindere de defensiva băștinașilor. În scurt timp, Schitul Barbu Belu este cucerit cu efort minim, iar jurnaliștii de campanie documentează evenimentele cu o dedicare întrecută doar de curajul cu care se strecoară printre razele dogoritoare de soare. În calea unor asemenea cotropitori, însetați de victorii culturale, rezistența este futilă. Asta au aflat-o pe pielea lor locuitorii din Gostinari, Comana și Vlad Țepeș. Fără întârziere, cele trei teritorii se închină viitorilor lideri, Claudia, Sânziana și Cătălin. Aceștia primesc ca semn al recunoașterii, păduri vaste, moșii bogate, câmpuri bune pentru pășunat, herghelii de cai neîmblânziți, dar și respectul întregii suflări. Fie ca noua stăpânire să conducă respectând cutuma și fără să împovăreze cu biruri și dijme poporul!

Linia frontului se stabilizează în vest. Podul încropit de geniști ne permite să continuăm marșul către următorul obiectiv. În față pădurea, în spate rudarii, în față necunoscutul. Fugim de soarele amiezei și intrăm în codrul des cu drumuri ce șerpuiesc anonim în toate direcțiile. Avangarda este condusă de un oștean vechi, trecut prin multe bătălii și uns cu multe alifii … cu factor de protecție solară. Indubitabil, fauna ostilă demonstrează cum codrul este frate doar cu românul! Concluzionăm că muștele nu ne sunt surori și asistăm neputincioși la slăbirea efectivelor noastre. Acești vajnici apărători, numeroși și neînfricați, ne sabotează și ne erodează moralul.

Densitatea vegetației și felul în care se desfășoară relieful ne silesc să așezăm o tabără intermediară în pădurea de la Vlad Țepeș. Trimitem santinelele la posturi, comunicăm poziția noastră cartierului general și ne pregătim să facem o trecere în revistă a echipamentului în timp ce rațiile sunt distribuite oamenilor.

Dar iată că vine un sol de pace pe-o bicicletă Radon! Este Vali, trimisul mesenilor, care ne îmbie la odihnă și apă rece de izvor. Este călăuza care ne aruncă un cablu de tractare. Este singura pavăză eficientă în calea țânțarilor, devoratori de carne proaspătă de biciclist. Așadar, iată că ieșim la liman, abandonăm tranșeele, trecem printr-o metamorfoză, servită caldă de indigeni, primim furculița orașului de la Guvernatorul Frigăruilor, și-un vin ascuns într-o butelcă mică ne țintuiește la masă! Salatănburg dovedește oaspeților că nu degeaba câștigă de 5 ani consecutiv premiul pentru cea mai bună salată, iar Contesa evită cu tact să divulge secretul celor care caută rețeta în privirile ei. În continuare, se servesc zâmbete, se înlătură orice urmă de oboseală cu extract de oricetamol pe grătar și ne îndulcim fără drept de apel din mâinile Ducesei prăjituricilor.

Cronicarul de la Comana, rudă de gradul 3 cu Majordomul Insectofil

cu gândul la

Școală, facultate, competențe catalogate drept necomplementare de către ființe inepte, parvenite în funcții cu titulaturi bombastice – toate-s acum plasate la pupa. Trebuie să ne concentrăm la oameni și oportunități, am zis!

Acest copil firav, de numai un an, se dezmeticește, pe zi ce trece, și ce vede în jurul său? O familie disfuncțională, cu doi tați, Mircea Racoviceanu și Valentin Aldea, firi și caractere diferite, cu foarte multe idei, de cele mai multe ori aflate în contradicție. Iată că se fac aproape 6 ani de când pedalăm neobosiți prin viața trăită în România și nu întotdeauna reușim să ajungem la o concluzie. Ideile sunt de multe ori bune și, cu siguranță, de cel puțin două ori mai des, mai puțin bune. Învățăm din greșeli și, în timp ce ne desfășurăm activitatea, poate o să întâlnim un om providențial.

În tot acest timp, am construit un sistem de învățare pe bază de conflict mocnit. Este vorba despre un un soi de conflict generator de idei. Cu victime în toată regula, cu idei strivite sub roțile cursierelor, cu orgolii prăfuite și cu sentimente năclăite în zeamă de lanț.

în principiu…

Deși nu mi-am propus să deschid o discuție amplă pe tema personalității providențiale, voi spune, totuși, două cuvinte. Există totuși un regret, de care amintesc rar, cu oarecare reținere. Cicloturismul, termen atât de des întâlnit în ultima vreme, pronunțat și articulat pe internet și în mediile bici, trici, velo, mtb, și așa mai departe, nu se lasă lesne palpat și cuprins cu mintea. Este frumos să fii cu prietenii în natură, departe de urban, să ajungi la destinație sfârșit și mulțumit. Te bucuri, simți că te autodepășești, mai dobori o angoasă, mai calci peste temeri, dar ajungi acasă și te întrebi dacă asta este tot. Atunci te uiți în jur și cauți să ți se răspundă. Îmi amintesc că am ratat șansa de a începe acest bombardament de idei mai de timpuriu, acum trei ani. Încă mai sunt în căutarea unei figuri care să mă inspire, și aici nu vorbesc despre extratereștri, ci de oameni reali, care trăiesc în apropiere.

Acestea, întortocheat fiind spuse, descriu modul în care am decis să ne ocupăm de turism pe bicicletă, de cicloturism. Am făcut website-ul, am făcut pagina de Facebook, am scris textele, traseele le știam deja și ne-am aruncat în mediul online. Sunt câteva lucruri care ne plac și la care nu vom renunța chiar dacă necesită un efort suplimentar.

Suntem încă la început de drum, dar vrem să continuăm să producem conținut de calitate pentru website. Credem că este important să ne evaluăm corect și suntem gata să recunoaștem când greșim. Suntem deschiși la critică și întotdaeuna când criticăm o facem având în minte imaginea de ansamblu. Nu ne veți auzi niciodată vorbind despre chirurgie estetică. De ce? Pentru că nu ne pricepem. Și nu trimitem oamenii în direcția greșită doar de dragul unui dialog la colț de stradă. Sună răsuflat, a discurs de om politic, poate din cauză că am absolvit Științe Politice. Dacă vreți să aflați ce este real și ce nu, intrați în vorbă cu noi! Este la fel de ușor precum aruncatul unul pliant în coșul de gunoi.

fără concluzie

Romaniabybike trebuie să evolueze pornind de la ideea unei relații între noi și ceilalți iubitori ai ciclismului. Iar această relație trebuie să crească încet, solid, pe o fundație reală, fără conservanți, E-uri și alte chimicale, atât de des întâlnite în sportul acesta.

Mircea Racoviceanu

Cupa Emmedue Sport 2011

Pe de altă parte, Cupa Emmedue Sport 2011 a fost pe gustul meu din toate punctele de vedere. În primul rând, țin să îl felicit pe Dinu Vlad pentru idee. În al doilea rând, am toată stima pentru oamenii din Ploiești și din zonă care au construit un eveniment atât de frumos. Mă întreb cum naiba au reușit organizatorii să mobilizeze atâta lume prin toate acele sătuce. Cred ca ar trebui să se reprofileze pe campanii electorale. A fost plin de oameni care strigau, fluturau stegulețe, aplaudau… M-am simțit ca în Austria și nu eram decât la o aruncătură de băț de Ploiești. Incredibil!

Aspecte mai puțin simpatice

Prima cățărare a zilei a fost cruntă pentru mine din cauza căldurii. N-ar fi trebuit să fie cine știe ce de capul ei, însă lipărul mi-a servit lovitura de grație. Și dacă estimez bine, cam cu 15 km înainte de sosire, a apărut o bifurcație unde erau multe-multe săgețele pe asfalt, către stânga, către un deal. Nu mai era mult până la sosire, iar ăla era fix un deal. Informația din teritoriu se potrivea cât de cât cu profilul și fiind destul de obosit am tras stânga și i-am dat tare. Dar după câteva minute a devenit o certitudine faptul că am intrat în traseul de mountainbike. Am pierdut acolo cam 15 minute. Acum, daca stă scris undeva pe site-ul evenimentului că săgețile galbene marchează traseul de mountainbike, atunci îmi asum greșeala, însă neavând memorie fotografică pentru a reține traseul întocmai, nici timpul necesar să vin la recunoaștere, nici casă de vacanță în zonă, am înghițit gălușca.

În concluzie

M-am simțit foarte bine. Iar dealul de la Seciu te termină în cazul în care mai ai puțină putere înmagazinată. Mulțumesc echipei tehnice care m-a salvat și de data aceasta de la masajul cu grindină, venind să mă ridice după cursă. Menționez că am fost ultimul care a trecut pe sub cârnatul acela albastru gonflabil. După ce am ajuns, a început o furtună în toată regula și suflarea biciclistă era zgribulită sub cele câteva corturi pe care vântul dorea să le revendice. Regret că nu am putut să ajung și la cursa de a doua zi, dar aud că a fost interesantă.

M.

Felicitările cele mai călduroase celor care au încheiat concursul în 7, 8, 9 ore. Ei sunt cu siguranță oamenii care au dovedit că nu cedează, indiferent de condiții. Cred că avem de învățat de la ei. Când își vor reveni din hipoglicemie, desigur.

Mai spun câteva truisme despre vreme și apoi trec la organizare.

Toți cei care au participat știu foarte bine prin ce superlativ al mocirlei a trebuit să navigăm. Săptămâna trecută a plouat constant și serios, iar în ajunul competiției s-a rupt cerul. Condiții climaterice cu de toate: ploaie măruntă, ploaie torențială, tunete, fulgere, vânt puternic. Fără ceapă, vă rog! Drept urmare, traseul a devenit cu adevărat interesant. Pozele de pe website-ul oficial al competiției vor spune tot – le așteptăm cu interes.

Organizarea

Din perspectiva mea, de ciclist amator, sosit după 5 ore, organizarea a fost perfectă. Nu am nimic de reproșat, ba chiar treubuie să recunosc că am fost luat prin surprindere și mărturisesc că nici dacă aș fi fost în papucii organizatorului nu m-aș fi gândit la anumite aspecte. Cort încălzit la sosire? Compresor la checkpoint 2? Transport pentru boarfele fiecărui participant? Toate acestea ridică standardul în domeniu și nu-mi pot imagina ce se va întămpla cu organizatorul care va gafa la capitolul marcaj. Săgețile trasate cu vopsea sunt o foarte bună alternativă în cazul în care ne așteptăm să apară tot felul de glumeți prin zonă. Am întălnit oameni pe traseu care erau destul de supărați pe organizatori. Total nejustificat! S-au făcut n recunoașteri, traseul era marcat de multă vreme și, zic eu, dacă ploua așa cum a plouat sâmbătă seara, cred că toată lumea ar fi trebuit să știe ce va găsi în pădure, pe poteci. P.S.: fără cusur asistența tehnică de la checkpoint 3 (vezi poza cu domnișoara care ajuta un concurent să-și extragă bicicleta din lac).

După maratonul de anul trecut de la Azuga, îmi propusesem să închei Prima Evadare mult mai murdar. Ce credeți, mi-am atins obiectivul?

Alte gânduri

S-a dat startul și lumea a plecat în trombă. Puțin după ce se face stânga, s-au acroșat doi bicicliști chiar în fața mea și sper că nu a pățit nimeni nimic. De asemenea, sper că nu au fost cazuri de accidentări grave, oase rupte sau irosire de grupe sanguine. Mai ales că erau câteva zone în care se puteau trage niște căzături de generic dacă te lăsa aderența. Pe această cale trebuie să mă felicit pentru utilizarea cauciucurilor Kenda King of Traction 1.8 inch. Meserie! Le recomand cu căldură.

Rog pe cei care au probleme articulare să trimită pe adresa mircea.racoviceanu@romaniabybike.com impresii despre beneficiile împachetărilor cu noroi cât și despre procedura în sine. Schimbul de experiență ne va prinde bine pentru tratarea mai eficientă a afecțiunilor de acest gen.

Consiliul Economic al Marmotelor a comandat 40 de suluri de folie de aluminiu de la Alro Slatina pentru a împacheta ciocolata prelucrată de cei o mie de cicliști care au participat la Prima Evadare. Le urăm mult succes!

De asemenea, pe traseu am găsit dovezi clare ce indicau faptul că Elodia a fost răpită de bicicliștii bucureșteni și forțată să participe la lupte în ciocolată cu Sexy Bârlădeanca, spre deliciul animalelor pădurii.

De remarcat furia animalică a conducătorilor auto ale căror spume fulguiau pe bordul propriilor autoturisme, staționate la intersecția dintre traseul Primei Evadări cu Șoseaua de Centură. Cred că se grăbeau la vreo promoție la zahăr, mașini de găurit sau la hramul vreunei biserici pentru a se călca, creștinește și cu smerenie, în picioare. La polul opus, s-au aflat colegii celor dintâi, anesteziați complet de aparițiile nămolite care pedalau îndrăcit către încă o rundă de nămoleli.

Chiar dacă pe ultimii 3 kilometri am trecut în revistă motivele pentru care particip la astfel de bălăcăreli și am recapitulat temeinic ce voi face după ce trec linia de sosire, susțin în continuare că sunt concluzii înțelepte care se pot trage în urma unei asemea experiențe. Genul Și ce câștigi bă? să se abțină!

Mircea

Acum două săptămâni am mers pe Jilava, 1 Decembrie, Adunații Copăceni, Grădiștea, Comana. Un jeg, o gropăceală continuă, o infecție și-o porcărie odioasă încă de la intrarea pe Șoseaua Giurgiului din Stoian Militaru, până la rond la Adunații Copăceni, mai ales bucata Jilava – 1 Decembrie. Drumul e la fel de prost ca acum 5 ani. Așa că am decis să caut rute alternative.

Una dintre variate ar fi, după parcurgerea Șos. Giurgiului, la Jilava, indubitabil stânga, spre Sintești!

Acum două zile mă văzusem cu Mișu care îmi zisese, ca-n liceu, când le scornea fără număr, s-o aburească pe profa de istorie:

- Bă Mircică, p-acolo e țigănie mare…
- De unde știi, ai fost tu?, reticent și persiflant.
- Din auzite…
- Eeeeeeee!

Joi seara îl sun pe Mihai, un amic, și-i spun ce intenționez să fac, iar el se arată interesat, deși nu mai făcuse niciodată ture așa de lungi. Ne dăm întălnire, ca băieții, la 8:30, la mine.

Vine și ziua de vineri, iar Mihai este punctual, așa că îl echipez pe proaspătul meu padawan, îi servesc un briefing matinal și o-ntindem grăbit, ca să scăpăm cât mai repede de cel mai iubit dintre orașe. Tura inițiatică abia începe. Venind din Pantelimon, traversăm Parcul Tineretului (plimbările matinale pe aici sunt balsam pentru cei cărora locul de muncă le transformă creierii în ciorbă de zarzavat). Urmează o urmărire ca-n filme cu velo-gardienii parcului, un schimb de fluide cu niște șoferi mai deshidratați, câteva frâne mai bruște pe Giurgiului, o precupeață ne ia la țintă cu produsele agricole din dotare și, cireașa de pe tort, un taximetrist, fost preot sau medic ginecolog, din profil filosof, zic eu, ne ține un spici ad-hoc pe tema legăturii omului cu viața de apoi. Un fleac, i-am pedalat!

La Jilava megalopolisul rămâne în derrière și pedalăm, pedalăm! Condițiile atmosferice parcă sunt croite pe măsura noastră – estimez, polițienește, că rulăm cu o viteză medie în jur de 30km/h, până la Dobreni, unde vântul ne suflă-n … curios faptul că nu ne interesectăm cu prea mulți conservari.

De la Jilava la Vidra, Șoseaua Principală îți este ghid, chibiț și gazdă. Români și țigani, săraci și bogați, dacii 1300, caiene și merțane, toate transmit mesaje reprezentative despre cum este România cu adevărat.

Fiind băiet, ajunsei cu unchi-miu în satul Buzescu – acum mai bine de 10 ani. Ce palate, ce turnulețe, ce culori! Ce porți grandioase din fier forjat! Parcă-l văd pe Sauron înroșindu-se de furie și trimițându-și cohortele de orci să reconstruiască poarta de intrare în Mordor. La Sintești e aproape la fel, am făcut și câteva poze, pe șestache. Și era curat fraților. Bordurile erau proaspăt văruite, iarba tunsă, iar copacii pierdeau petale regulamentar și ordonat, în adierea matinală. Deși palatele țigănești sunt considerate niște kitsch-uri arhitecturale, am întâlnit în mod constat o recunoaștere a constanței în materie de stil. Vă amintiți cum se pune problema atunci când se construiește ceva în București, nu? Eu mă holbez la palatele țiganilor și-mi aduc aminte de casa familiei Adams.

Am găsit pe un forum următoarea remarcă și mi s-a părut cel puțin hazlie:

„Those gypsy houses look like bastard offsprings resulting from sexual intercourse between several architectural styles… Imagine that… Rococo giving head to Neo-Classicism while Modernism is banging East-Asian with Gothic and Art-Deco patiently awaiting their turn…“ (sursa)

Pedalăm în viteză prin Crețești, Vidra, Dobreni, Vărăști, Câmpurelu, Colibași. Planul era să facem dreapta, undeva în Colibași, dar indicatoare ioc! Așa că ajungem în Gostinari și renunțând la orgoliile de ghid și aerele de deschizător de drumuri, apelez la niște băștinași, care ne trimit înapoi în Colibași. Nu-i bine! Facem cale întoarsă, și chiar înainte de a ieși din Gostinari ne reîntâlnim cu cei șepte țigani tolăniți la margine de drum, pe care-i remarcasem mai devreme. Suntem întrebați unde mergem și decid să opresc în dreptul lor pentru mai multe indicații. În apropiere era un șantier. Nu m-am prins ce anume se construia acolo, dar bănuiesc că țiganii munceau acolo. Dialogul aproximativ în cele ce urmează:

- Unde mergeți?, ne intreabă liderul de opinie al găștii tuciurii.
- La Parcul Natural Comana. (Am observat că denumirea „Parcul Natural Comana“ generează dileme la nivelul localnicilor. Pădurea Comana e mai clar.)
- Uite, treceți Argeșul pe aici, că acum s-a construit și pe aici pod, apoi urcați dealu’ ăla, treceți prin rudărie … eu deja aveam plin buffer-ul repartizat indicațiilor, încercând să scap de bunăvoința lor cu niște „da, da-uri“.
- Da, da…
- Hai, nu dați și voi să beau și eu o bere?
- … bine, ai noroc că am suflet bun, ia de vă luați un pet la 2l să bei cu colegii tăi. Hai să recapitulăm pe unde ajungem la pădure.

Țiganul își reia indicațiile, eu ascult cu mai multă atenție de data aceasta, conștient fiind de investiția pe care tocmai o făcusem și la final le zic:

- Ăsta să fie drumul, că altfel mă întorc să vă iau banii înapoi! Fază la care  nu îmi dau seama dacă țiganii rămân amuzați sau stupefiați, că n-a scos unu o vorbă.

Trecem podu’ peste Argeș, urcăm prin rudărie. Și aici mă văd nevoit să insist puțin asupra cuvântului rudar. Când țiganu a zis „rudărie“ eu m-am gândit imediat la „sat de țigani“. Chiar asta am și găsit în locul cu pricina, dar lucrurile sunt puțin mai complicate. Am găsit un articol foarte interesant despre rudari, pentru cine este interesat.

La prânz intrăm în Comana pe drumul, județean probabil, numărul 411 dinspre est.

Va urma.

Atunci, consult avid prognozele meteo, mă mint frumos că va fi suficient de cald și… plec la Rânca!

Zona Olteniei și a Gorjului de Nord, de la poalele munților, este superbă și prea puțin cunoscută, mai ales de către bucureșteni. Bogăția așezărilor monastice de mare valoare istorică este comparabilă cu cea pe care o regăsești în Bucovina. La tot pasul poți cumpăra, direct de la țărani, brânză excelentă, de toate sortimentele, garantat fără E-uri. Oferta sportivă este și ea consistentă, mai ales în privința activităților mele favorite: poteci din belșug pentru trekking, calcare aderente pentru escaladă și lungi drumuri forestiere, ideale pentru MTB.

Și last, but not least, dimpotrivă chiar, o senzațională șosea de munte, făcută parcă pentru cursiere și cursieriști. Oficial „DN67C”, pentru connaisseuri ea va fi mereu „Transalpina”.  Practicabilă de-a lungul întregului an este doar porțiunea care urcă până la stațiunea de schi Rânca. De aici ea continuă, în același stil abrupt și virajat, către culmile Parângului, pentru a coborî în cele din urmă în Ardeal. Probabil, în vara lui 2011 va fi asfaltată în întregime.

Doar și până în șaua Cerbul, lângă releul de televiziune, situat un pic înainte de Rânca, provocarea pentru cicliști este suficientă: 1000m diferență de nivel în 14km, rezultând o pantă medie de aproximativ 7%.

Sâmbătă, 29 ianuarie. Nu, nu sunt 5 grade Celsius, așa cum se anunța „oficial”. Sunt minus 5. Drumul județeam care leagă Peștera Muierii de Novaci nu e curățat prea bine de zăpadă. Nu e „la negru”, cum ar zice drumarii și superiorii lor. Dar vremea e frumoasă, până la lăsarea serii mai e destul. Încep urcarea propriu zisă și constat că mă afund într-o ceață rece și întunecoasă, care îmbracă întreg versantul. Continui fără entuziasm, mai mult din orgoliu, pentru că detest abandonul, mai ales pe cel neforțat cu adevărat de împrejurări.

Pe când socoteam că mai am doar câțiva kilometri, iată că vine și o neașteptată răsplată pentru preseverența-mi. Constat că am ieșit deasupra plafonului de nori, vizibilitatea a devenit nelimitată iar soarele ce stă să apună proiecteză nuanțe de portocaliu pe zăpada fără de sfârșit. Obiectivul atingerii șeii Cerbul a trecut pe planul doi. Nimic nu mai conta, nici frigul, nici ora târzie. Trebuia să mă bucur de acele momente magice și, pe cât posibil, să le imortalizez. Am continuat spre finalul cățărării contemplând spectacolul.

Dispariția soarelui mă readuce brusc la realitate: e frig, curând se întunecă, pe șosea mai mult ca sigur se va forma gheață, pe care cauciucurile mele nu au nici o șansă. Cobor înfrânat și opresc odată la câteva minute pentru a-mi încălzi mâinile. Ajung înghețat la gazdele mele primitoare din Baia de Fier. Sunt fericit. Mâine mă duc din nou!

Duminică, 30 ianuarie. Vremea superbă mă obligă să mă țin de cuvânt. Sunt salutat binevoitor de mai mulți șoferi, ceea ce este o premieră! Urc dând totul și ajung în 1h 13 minute.

Ținutul Gorjului a fost, din nou, darnic cu mine. Mă întorc acasă cu satisfacția lucrului bine făcut. Am scos cât se putea de mult dintr-un weekend de ianuarie.

V.

Și asta pentru că a fost o excursie cu adevărat excepțională: cu câțiva ani în urmă nici nu aș fi visat să parcurg cele mai spectaculoase trecători alpine ale Europei. Iar acum le regăsesc înscrise în CV.

Obiectivul principal al vacanței a fost, evident, o participare cât mai onorabilă la Maratonul Oetztal. Culmea este că ne-a și ieșit: am plecat toți 3 acasă cu diploma și cu tricoul de finalist, dar și cu o bucurie în suflet, greu de descris.

Dar să începem cu începutul.

După două zile, 1600 km și 100 de litri de motorină, ajungem într-o localitate relativ apropiată de primul nostru obiectiv: pasul Gavia. Și zic relativ, pentru că planul era să stabilim o tabără de bază în Bormio, cu mult mai multe posibilități cicliste. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și noaptea ne-a prins departe de Bormio, de care ne mai despărțeau nu doar kilometri buni, dar și ceva serpentine.

Dimineața următoare calculam pe hartă ce ar însemna o tură până pe Gavia. 100 km și 3000 m diferență de nivel pozitivă acumulată! Numai bun pentru niște oameni amorțiți de atâta stat în mașină. Totusi, vremea este bună, suntem în formă, ocazia de a urca Gavia nu îți apare în fiecare zi, așa că, la pedale!

Introducerea în atmosfera alpină ne-o face Passo Tonale, cu doar 1000 mh+. Fără să stăm pe gânduri, ne aruncăm pe coborârea către Pontedilegno. Abia acum încep cei 16,5 km ai Gaviei.

Și încep așa cum și continuă: dur și susținut. Noroc cu pinioanele exagerat de mari (30 și 32) montate de amicul Cocoș din Pantelimon. Chiar și așa, cadența nu prea trece de 50.

Curând, Gavia începe să ne impresioneze cu adevărat: șoseaua cu două benzi se îngustează, deodată, la un ridicol 2 – 2,5 m. Seamănă cu o alee secundară dintr-un parc. Atâta doar că e înclinată cam 15% și, pe una din laturi, este mărginită doar de prăpăstii adânci! Pedalăm mai mult în picioare și cu mare atenție la mașini care, deși foarte puține, au mari dificultăți în a se strecura una pe lângă alta.

Cu puțin înainte de final, o nouă surpriză: un tunel de un kilometru, abrupt bine, în care e rece și întuneric ca într-o noapte înnorată de iarnă. Senzația este că plutești, că te vei izbi dintr-un moment în altul de parapet. În aceste condiții, trecerea unei motociclete de viteză, cu motorul urlând la 16.000 RPM, îți declanșează o rememorare-fulger în imagini a firului vieții. La ieșirea din tunel, un german ne oferă o ciocolată, impresionat de efortul nostru (și probabil de fețele speriate de bombe).

Ultimii kilometri sunt, și ei, grei, dar trec. Și iată-ne în cel mai înalt punct pe șosea în care ajunsesem vreodată, la 2652 m altitudine. Parcă nici frig nu ne mai este, socializăm cu alți cicliști, într-un cuvânt, jubilăm. Ne impresionează un cuplu italian, de vreo 50 de ani dar cu fizic de 25, care urcaseră în aceeași zi și Mortirolo, sensibil mai dificil chiar decât Gavia!

Seara, la culcare, nici nu știam la ce să visez ma intâi: la cele văzute peste zi sau la însuși Stelvio, care avea să vină peste doar 2 zile.

Concluzia unei astfel de zile: doar și pentru o asemenea zi merită efortul și cheltuielile întregii deplasări din România.

V.

Hello Mircea!

Your dream can come true on 29 August 2010. You were drawn by the lot for a starting place in this unique cycling highlight! Simply pay your entry fee until 26 March and you will take part for sure in the outstanding 2010 Ötztaler Cycling Marathon.

The entry fee for all cyclists will be EUR 87 or CHF 136 (inclusive of handling charge) including EUR 10 deposit for the chip. Anniversary Marathon Special: Cyclists can choose between the refund of the chip deposit or an original cycle cap in the typical Ötztaler Anniversary Design while the registration fee of EUR 2.50 will not be refunded as it is not part of the entry fee.

We strongly recommend the cancellation insurance. In case you can’t participate in the race (due to illness, injuries, etc.) your entry fee will be refunded on presentation of a medical certificate – no matter when you cancel the participation in the marathon.

Ne-am plătit taxa de înscriere, ne-am făcut asigurare și apoi am căzut din nou pe gânduri. Au urmat 6 luni pline de teorie și de practică, 6 luni în care ne-am contrazis, 6 luni în care ne-am pregătit intensiv, fizic și psihic. Am pronunțat oețtalăru’ de miliarde de ori. Am avut momente în care gândeam că „I bit off more than I could chew“. Am vrut să renunț la cursă de 2 ori. Apoi am gândit dosare întregi de argumente și mi-am ținut pledoarii în sensul acesta. Prostii! Doar n-ați fi vrut să las toată faima austriecilor, italienilor și nemților? Așa că mi-am revenit și am continuat treaba. Vali ne scria într-un mail, la 3 zile după extragere: „3) Vă atașez diagrama Oetzului, ca să v-o puneți sub pernă.“

Iar la 31 iulie primeam încă un mail:

Dear Mircea

We are pleased to confirm that we received your payment of the entry fee. You are fully registered for the Ötztaler Cycle Marathon on 29 August 2010 with start and finish in Sölden. This starting permission is to be printed out, signed and to be submitted during collection of the starting documents.

Your bib number:

2925

Ne-am înscris, ne-au acceptat, iar pe 21 august plecam spre Austria. Înainte de maraton am făcut încălzirea pe Gavia și Stelvio, apoi am mers în recunoaștere pe Timmelsjoch (Passo Rombo), iar pe 26 august ajungeam în Sölden, spre seară. Am campat în apropiere, la doar câțiva kilometri, în Huben.

A doua zi, vineri, ne-am înscris, ne-am luat numerele de concurs și ne-am plimbat toată ziua prin magazinele din Sölden. Am mai cumpărat câte ceva de la târg și am luat un braț de materiale promoționale. Vineri s-a stricat vremea și a plouat până sâmbătă seara. Exact ce ne trebuia pentru a ne lucra pe partea de moral. Organizatorul a anunțat în ajunul concursului că vor fi temperaturi scăzute la start și a recomandat adaptarea echipamentului.

Câteva dintre cifrele maratonului

Ötztaler Radmarathon – 238 de kilometri, 5500 m diferență de nivel pozitivă.

Anul acesta, Ötztaler Radmarathon a împlinit 30 de ani.

Cele 4 cățărări:

Oetz – Kühtai: max. 18 %; 1,200 m diferență de nivel; 18.5 KM
Innsbruck – Brenner: max. 12 %; 777 m diferență de nivel; 39 KM
Sterzing – Jaufen pass: max. 12 %; 1,130 m diferență de nivel; 15.5 KM
St Leonhard – Timmelsjoch pass: max. 14 %; 1,759 m diferență de nivel; 28.7 KM

Primul concurent, la general:

1. Antonio Corradini de 40 de ani, cu un timp de: 7:03.45,1

Ultimul concurent care a învins timpii limită este Josef Stieberger, de 66 de ani, din Germania. Bravo!

Superlative, premiere, recorduri și învățături

Au trecut 3 zile de când m-am întors în țară și încă încerc să gestionez bucuria de a fi participat la un asemenea eveniment.

Ötztaler Radmarathon este, de departe, cel mai dificil maraton la care am participat vreodată. Este, de asemenea, primul maraton de șosea pe care îl termin. Nu m-am mai cățărat niciodată 5500 de metri într-o zi. Dar există totuși un record, care nu s-a clătinat în fața Ötztaler-ului – cei mai mulți kilometri parcurși într-o singură zi: București-Mangalia ~ 275 km.

Sfatul meu este să vă înscrieți la tragerea la sorți! Merită! Ötztaler Radmarathon este mai mult decât un simplu concurs. Cu convingere vă spun că veți primi o lecție de viață, mai ales dacă sunteți un ciclist amator care nu participă la competiții de asemenea anvergură, în mod obișnuit. Evenimentul durează 3 zile, timp în care toată regiunea suferă o transformare miraculoasă. Sunt sute de oameni implicați în organizare și toată lumea mănâncă ciclism pe pâine, pe toată durata concursului. Concurenții sunt în centrul atenției tot timpul! Toți se agită într-un mod plăcut. Se zâmbește mult, se pedalează mai mult și își fac apariția mii de cicliști, cu bicicletele lor, din toate colțurile lumii.

În opinia mea, dacă vrei să închei cursa cu bine, trebuie să te bazezi, simultan, pe capacitatea ta de efort fizic și de dialog interior! Sunt multe lucruri pe care corpul tău ți le va comunica în 9-14 ore. Să te văd dacă ai răspunsuri pentru toate întrebările! Dacă reușești, vei primi un mail după cursă, care zice cam așa:

Congratulations <numele tău> – You finished the Oetztaler Cycle Marathon!

Ah, era să uit! Să iei cu tine niște analgezice: Aspirină, Paracetamol, Nurofen. Vei avea dureri, pregătește-te!

M.

A – 211,1 km 7175 hm
B – 119,1 km 3914 hm
C – 71,9 km 2355 hm
D – 54,0 km 1539 hm
E – 37,4 km 1055 hm
F – 27,4 km 723 hm

Analizând impresiile românilor care au participat (în jur de 30, amatori și profesioniști), și holbându-mă lacom la poze, îmi dau seama că trebuia să mă car și cu mountain bike-ul pe avion, în 2008 – când locuiam în Graz. Eh, cursiera era mai ușoară, da, da…

Peste 4000 de participanți, din 30 de țări, mii de metri diferență de nivel, condiții meteo extreme. Toate ți se pot întâmpla ție dacă alegi traseul de 211 km. Pentru mine, un astfel de maraton ar fi cu siguranță un test, atât pentru fizic cât și pentru psihic. Între timp, mai studiez problema, mă mai plimb prin țară, mai bag pe trainer, mă mai dau la Geiger și învăț de la cei mai bătrâni ca mine, care au fost deja acolo.

Și pentru că în România se organizează din ce în ce mai multe maratoane de mountain bike, iar numărul celor care debutează la aceste concursuri este din ce în ce mai mare, vreau să insist în acest articol pe pregătirea psihică, și să pun accent pe un aspect mai puțin plăcut, dar care trebuie gestionat inteligent și cu stăpânire de sine: abandonul.

Participând la maratoane de cross country, am văzut cicliști căzând într-o fracțiune de secundă, noroaie până la gât, ploaie torențială și chiar profesioniști plecați la spital din cauza unei accidentări. La Surmont Challenge 2010 am pierdut unul dintre șuruburile de la derailleur-ul spate și la puțin timp după sosire am rămas cu el în mână. Ca să nu mai zic de hipoglicemia în care am dat anul trecut la Sf. Gheorghe.

Un astfel de maraton este simplu dacă nu ți se întâmplă nimic, însă știm cu toții că neprevăzutul te poate lovi oricând.

Pentru că îl admir și îl respect mult pe Dorin Coza, nume de cod Zaco, l-am rugat să ne spună câteva vorbe despre experiența sa, neprevăzută, de la Salzkammergut Trophy 2010, unde a participat la proba Adrenalin Junkies, de 211 km!

Romaniabybike: Salut, am auzit că ai luat o trântă…

Zaco: Salut Mircea! În primul rând vreau să îți zic că apreciez inițiativa voastră de a lansa proiectul RomaniaByBike.com. Să creșteți mari și să fiți utili comunității cicliste

Revenind, într-adevăr am avut un mic accident pe 17 iulie 2010, în timpul cursei lungi de la Salzkammergut Trophy. Cam pe la kilometrul 35, la prima trecere prin Bad Goisern. Am reușit să mă răstorn în timp ce urcam pe o potecuță improvizată, îngustă și abruptă, în dreapta căreia se aflau niște scări din lemn. Ajunsesem sus cu roata din față și am crezut că a urcat și roata din spate, așa că am virat ușor stânga să intru pe poteca normală, însă roata spate s-a agățat în ultima treaptă și m-a tras înapoi pe scări, iar ghidonul de la biclă s-a oprit în coastele mele, în timp ce alunecam pe scări. A fost greșeala mea. La o cursă așa de lungă nu reprezintă absolut nimic cele 20 de secunde pe care le-aș fi câștigat dacă reușeam să urc scările pe bike. Dar m-am lasat dus de val. Concurentul din fața mea a urcat și am zis că reușesc și eu fără probleme … însă realitatea m-a contrazis.

Inițal n-am simțit durerea. Dar după două ore am început să respir mai greu, iar la km 110 a trebuit să mă opresc 5 minute din cauza durerii, apoi am continuat ușor până la km 128, când se revenea în Bad Goisern, unde am predat cipul și m-am retras din cursă. Asta înseamnă că în 2011 o să fiu din nou prezent la Salzkammergut, că doar trebuie să termin și eu cursa! Partea bună este că nu am nicio coastă ruptă. Medicul care m-a examinat la intoarcerea în țară mi-a spus că mușchiul lovit este numa’ bun de făcut șnițel, mai trebuie doar sa pregătesc pesmetul.

Rbb: prima dată la Salzkammergut?

Zaco: A doua oară la Salzkammergut. Dar anul trecut cursele de 207 km și 110 km s-au anulat după ce s-a dat startul, din cauza condițiilor meteo potrivnice. În ziua competiției a plouat torențial de la 5 dimineața până la 3 după-amiaza, iar pe vârful Rossalm era zăpadă.

Rbb: În mare, cum ți s-a părut Salzkammergut-ul, din punct de vedere tehnic, în comparație cu maratoanele care se organizează în România?

Zaco: E greu să compari traseele din Austria, cu urcări și coborâri foarte lungi și abrupte, cu traseele de la maratoanele organizate pe dealurile din România. Spre deosebire de traseul de la TransAlp, la Salzkammergut urcările sunt pe asfalt sau drum forestier, cu aderență foarte bună, fără pietre mari sau rădăcini. Însă o parte din coborâri sunt foarte tehnice pe distanțe lungi, încât te solicită din plin. Și la maratoanele din România sunt coborâri tehnice, dar scurte (cu excepția maratonului de la Sibiu).

Rbb: Cum te pregătești din punct de vedere psihic pentru un maraton de o asemenea anvergură și cât de importantă este pregătirea psihică pentru un amator?

Zaco: Se pare că pentru Salzkammergut Trophy nu m-am pregătit corespunzător, din punct de vedere psihic, întrucât nu am terminat traseul nici în 2009, nici în 2010.

Importanța pregătirii psihice pentru un ciclist amator este influențată de prioritățile și obiectivele acestuia, de antrenamentul și de îndemânarea sa pe traseu. Pentru un începător este foarte importantă pregătirea psihică, pentru a putea depăși obstacolele de pe traseu (porțiuni tehnice, vreme nefavorabilă, epuizare fizică) și chiar pentru a încheia o cursă relativ scurtă.

Referitor la maratoanele gen Salzkammergut Trophy, bineînțeles că este necesară o pregătire psihică substanțială, chiar și pentru un ciclist experimentat și antrenat. Traseul este suficient de lung încât să te simți epuizat cel puțin o dată și să fii ispitit să abandonezi.

Pentru TransAlp m-am pregătit șase luni și aproape în fiecare zi îmi spuneam că trebuie să fiu finisher, și mă frământam să gasesc cele mai bune soluții pentru a reuși. În schimb, pentru Salzkammergut Trophy 2010 nu cred că am fost pregătit să fac cei 211 km și chiar am rămas plăcut impresionat de felul cum am mers în primii 110 km. Dacă aș fi vrut cu adevărat să termin cursa, sunt sigur că aș fi găsit resursele de a trece peste durere. Dar incidentul suferit a fost o justificare suficientă pentru psihicul meu, ca să abandonez. Nu mi-am dorit suficient de mult să termin anul acesta.

Rbb: Cred că toți rostim în gând niște cuvinte de auto-încurajare, atunci când trecem prin momente grele la un maraton, sau atunci când suntem aproape de capătul puterilor. Spune-ne 3 dintre cuvintele pe care le rostește Zaco în gând.

Zaco: Haha, da. Când sunt pe o urcare grea prefer să urlu cu voce tare hhu-hhu-hhu : )) În gând, de regulă fredonez un cântecel pe care l-am auzit la TransAlp: how slow can you go? …

Rbb: Care a fost cea mai serioasă accidentare și ce ai simțit după, dezamăgire, descurajare?

Zaco: Din fericire nu am avut accidentări serioase. Până în prezent nu mi-am rupt niciun os. Prima căzătura mai spectaculoasă a fost în mai 2007, la o tură în Penteleu, când n-am verificat, înainte de tură, dacă șuruburile sunt strânse bine la bike și pe o coborâre ghidonul a devenit paralel cu roata față. Nu pot spune că am fost descurajat ca urmare a căzăturilor, mai degrabă am încercat să fiu mai prudent. Însă există o multitudine de factori care pot determina o căzătură și nu poți să îi prevezi pe toți. Poți doar să încerci să înlături o parte din ei. Doar cine nu se dă cu bicla nu cade … cu bicla. Oricum, nu toate accidentările sunt legate de căzături. Poziția incorectă pe bike sau pedalatul în forță, fără un antrenament corespunzător, pot duce la accidentare.

Rbb: Unde ai trăit momentul de maximă satisfacție mtb-istă?

Zaco: Deocamdată nu există un asemenea moment. Abia după ce n-o să mai practic MTB o să pot răspunde la această întrebare. Deocamdată am avut multe satisfacții legate de MTB, dar sper că momentul de maximă satisfacție să fie undeva în viitor, iar eu să îl tot caut.

Rbb: Pe când o participare la Absa Cape Epiccu Oac?

Zaco: Sigur nu în 2011. Întâi trebuie să epuizăm cursele extreme care se desfășoară mai aproape de noi.:)

Rbb: Îți mulțumim Zaco! Să te faci bine și să ne vedem la cât mai multe concursuri!

Zaco: Plăcerea a fost de partea mea, numai bine!